Stagiunea 2014 - 2015
20 de minute cu îngerul
DE Alexandr vampilov
REGIA: ion sapdaru
http://www.catavencii.ro/cateva-ore-cu-un-soi-de-ingeri/
O zi din viaţa la nişte oameni
de mihai gălățan
REGIA: Aurel PALADE
_____________________________________________________________________________________________
Teatrul ,,Jean Bart” Tulcea prezintă vineri – 13 februarie şi sâmbătă- 14 februarie Premiera spectacolului ,,O zi din viaţa la nişte oameni” de Mihai Gălăţan, purtând semnătura regizorului Aurel Palade. Întreaga echipă a contribuit cu idei şi sugestii la construcţia scenică, rezultând o adaptare liberă a textului amintit. Ritmurile Bollywood, situaţiile bizare şi dialogurile deşucheate îşi vor găsi nebănuite ecouri în noua producţie ,,Jean Bart”.
Fina linie parodică şi autoironia sunt intersectate de reflexul amintirilor copilăriei, guvernată (cel puţin în cazul unora dintre realizatorii spectacolului) şi de filme indiene vechi.
Actorul hindus Amitabh Bachchan, votat de către BBC în 1999 cel mai mare star al filmului şi scenei, menţionat în repetate rânduri aici, a fost abordat spre a ne trimite câteva gânduri în legătură cu ,,O zi din viaţa la nişte oameni”. Acesta ne-a urat: ,,Salutările mele şi cele mai bune gânduri pentru piesă…”. Sperăm că vorbele protagonistului filmelor ,,Calul alb”, ,,Slumdog Milionaire” sau ,,Marele Gatsby” îşi vor atinge destinaţia.
Distribuţia spectacolului numără actorii: Cristi NAUM - Sorin, Irina NAUM - D-na Casapu, Gabriela CIOLACU - D-na Boeru, Nelu SERGHEI - nea Fotea, Mihai Gălăţan - Valeriu, Nicoleta LUNGU- crainica. Scenografia - Elena ORBOCEA, coregrafia - Oana-Lavinia PISAROGLU. Regia: Aurel PALADE.
Spectacolul este interzis minorilor sub 15 ani.
Premiera 13, 14 februarie 2015
„O zi din viaţa la nişte oameni”
Lanţul apocaliptic al amintirilor
Petru ŢINCOCA
Am fost bucuros vara trecută, pentru că-i ştiam umorul straşnic, când Mihai Gălăţan mi-a cerut să scriu cuvinte despre cartea care era pe cale să o lanseze în timpul Festivalului de C’Arte Danubius. Ceea ce s-a şi petrecut, în curtea largă şi pavată a Casei „Avramide”.
Scriam atunci: „Volumul lui Mihai Gălăţan, «Scenarii», la cale mare de a fi unul comic, cu toate că e ticsit cu umor de calitate superioară, e în fapt o condică dramatică de sugestii de mântuire. Mai precis, salvări pe cale pur individuală.
După piesele înglobate, cartea e fragmentară. Ca atare, e dificil să găseşti «ceva» care să-i fie un fel de şiră a spinării; poate tocmai de aia, autorul a pus cele patru componente sub semnul scenariului. A ceva probabil, realizabil, nu şi implacabil.
În teatru, film sau operă, textele lui Gălăţan au aparent un sigur numitor comun: indicaţiile regizorale pentru ieşirea spre scara de apocalipsă. Sunt mai multe apocalipse laice cu sufleor.
Autorul se uită în jurul său şi pretutindeni vede pierzanie, avertizând cu mai multe studii de caz. Nu se pierde cu firea, consemnează cu minuţie în caietul său cu recomandări tehnice.
Mihai Gălăţan, actor în viaţa de toate zilele, e aici tot ce nu e în viaţa de toate zilele. Uneori e şi personaj, alteori e chiar toate personajele din scenariile sale. Are, însă, politeţea actoricească şi umană de a nu-l juca pe Dumnezeu, cum are decenţa de a nu fi sfătos. Are talentul de a fi aproape toate rolurile din carte, deci harul multiplu de a nu fi el însuşi.
În piesa de teatru «O simplă zi din viaţa la nişte oameni» (sic!), doi nătărăi aruncă în aer o navă rusească de croazieră, cu un nume imposibil de pronunţat aici, şi declanşează al III – lea Război Mondial. Ultimul. Cei doi nu sunt chiar tembeli: amândoi aud voci, primul ca „profet” care vede tot felul de „arătări”, al doilea ca schizofrenic. Sunt tot soiul de Sodome şi Gomore în jurul lor, multă spurcăciune, deci mântuirea prin pucioasă – bomba nucleară e o curăţare planetară binevenită. S-a ajuns la «capătu’ capătului», cum spune d-na Casapu, o tentativă de swinger”. Nu mă lepăd de niciun cuvânt.
Piesa a fost pusă-n scenă săptămâna trecută la Teatrul „Jean Bart”. Faţă de carte, scenariul prezintă două diferenţe: nava se numeşte „Bubliki”, iar în acţiune se află un personaj nou, nea Fotea.
Publicul este îmbiat pe scena improvizată pe scenă, servit cu tihnă, cafea şi ciubuc. Cortina e lăsată, actorii – cu spatele la sala goală. Ideea regizorului Aurel Palade implică publicul şi face ca ziua să fie la toţi oamenii, aşa – zicând după titlu.
Pe un fond sonor cum nu se poate mai nimerit, alcătuit din şlagăre româneşti de acum decenii bune (de exemplu, „Şi afară plouă, plouă...”, Marina Voica), Valeriu intră-n ţinută retro, cu ochelari cât juma de faţă, şi-ncepe să se tânguiască pe ritmurile din „Lanţul amintirilor”, cocoţat ţanţoş pe boxa pe care-i aplicat posterul cu îndrăgitul său Amitabh Bachchan.
Toate, absolut toate subiectele croşetate riguros de d-na Casapu şi d-na Boeru, o bârfă plenară, închegată şi săţioasă, nu iartă coroziv nici povestea babei orgiace, nici „desfiinţarea” „artistului” Valeriu, nici shoppingul prin card, testele antistres sau (cum naiba?) tumbele sexuale proprii. Întrucât reductibilă la sex, bârfa este închegată, indiferent de tema atacată. Irina Naum şi Gabriela Ciolacu sunt, prin jocul lor combinat, amuzante, sarcastice, curioase, grijulii... Într-un cuvânt, femei.
De altfel, în ciuda faptului că e „mozaicată” prin personalităţile fiecăruia, acţiunea e unitară, organică, aproape totul pendulând între... organe, fie că-i vorba de stomac sau de cele genitale. Cursa de la apetitul sexual la pofta de mâncare o face pitorescul nea Fotea, personaj care comite un monolog gastronomic aproape liniar; întrerupt doar de mărunte corvoade de serviciu, nea Fotea – bun de ilustrat un ghid culinar - „tufleşte” de zor la ciorba sa grecească. Un Nelu Serghei imperturbabil, liniştitor, constant.
De aceea, leguma fal(n)ică, morcovul, plus o ţeavă erectă de pistol, mâncare peste tot – de la caşcaval, pipotele şi inimile pentru mamaie şi zeama „à la grec” ş.a., nu formează scene disparate.
Gălăţan îşi face numărul muzical, de data aceasta unul multiplu şi extra – continental. Dacă Sorin e cursant yoghin, (Shri Mataji Nirmala Devi), ca slobod metis reieşit din Iisus şi Superman, care năzuieşte treapta superioară, „Karma Sutra” (sic!), Valeriu face recital cu „Mard taangewaala hoon main, Mard taangewaala yeh Mard taangewaala main hoon, Mard taangewaala mujhe dushman kya maarega mera dost hai uparwaala”. Parodie (excelentă găselniţă a regizorului!) după filmele western, înfruntarea dintre Sorin şi Valeriu – primul, ca suporter al lui Drahmedra, al doilea, fan pătimaş al lui Amitabh Bachchan, se lasă cu o încleştare corporală care-i provoacă doamnei Casapu dubii privind opţiunile sexuale ale celor doi. Pasiunea lui Gălăţan pentru Indii merge până acolo încât până şi afişul spectacolului este conceput prin imitaţie la alfabetul limbii hindi. În dansul executat cu măiestrie se află inspiraţia coregrafului Oana – Lavinia Pisaroglu.
„Vocea radio” (Nicoleta Lungu) e personaj în sine (poate glasul altei personalităţi altoite pe Valeriu – „Cum e să auzi voci?”), îi cere acestuia ba să scoată mâna din nas, ba să se ocupe de pacea din lume.
Multe, multe chichiţe comice, cum ar fi Berăria Bivolaru, securiştii împuţiţi, ziarul „Subiectiv”, swingeri de la Primărie, împănate cu „agramaticalisme” (că trebuie o referinţă manelistă) duc piesa pe sârma subţire dintre normal şi patologic. Este Sorin, pe hotarul acesta însăilat, un clarvăzător sau un bolnav psihic? Un profet în ţara lui, un Nostradamus indigen, ori un individ cu mintea împrăştiată? Cristi Naum reuşeşte aci un rol de excepţie, izbutind să fie grav într-un registru comic. Sau invers.
De ce este „O (simplă) zi din viaţa la nişte oameni?”. Răspunsul se desluşeşte în reţelele de socializare, unde oamenii – cu slăbiciuni, manii şi fantezii – sunt altceva decât par, acoperindu-şi cu pudoare intimităţile şi apărând fiecare în proiecţia sa; în acest context, explicaţia monocordă a lui Sorin – „Nu sunt sectant, sunt creştin ortodox”, „Nu sunt poponar, sunt creştin ortodox” – capătă, prin repetiţie, nuanţă de scuză. Lumea este pervertită, alterată.
Regizorul Aurel Palade – pe care managerul Teatrului „Jean Bart”, Ionuţ Paul Ştefan, numindu-l cu drag „regizorul de casă”, l-ar angaja de îndată ce schema ar permite postul de regizor – este din nou de laudă, fiindcă a lăsat actorilor libertatea de a-şi „customiza” (dacă ni se îngăduie) rolurile, deci a preschimba scenariul. Drept pentru care avem motiv serios să credem că jocul nu a necesitat multe didascalii.
Scenografia plăsmuită de Elena Orbocea este cu atât mai valoroasă cu cât decorul nu se schimbă; deci, atât pe scenă, cât şi dincolo de ea, se află tot ce trebuie, scenele fiind punctate doar prin variaţiuni de lumină; având în vedere complicaţiile de scenariu, reuşita este cu atât mai considerabilă.
Printre alte melodii de neuitat, „Adio, pică frunza!” (Savoy) ori „De ce te uiţi la mine...” (Angela Similea), care cadrează cu tot ce se joacă, mocneşte o conflagraţie, „ceva care să zguduie lumea”. (Fugind cu mintea în anii de dinainte de ’89 şi glumind, Mişu Gălăţan – scriind un text, scenarizându-l şi jucându-l - chiar ajunge la întreita condiţie de „proprietar, producător şi beneficiar”)
Lumea aceasta aparentă are nevoie de un tratament sever. La încheiere, publicul şade pe scenă, cortina se desface şi cei doi izbăvitori sunt proţăpiţi în mijlocul unui gros fum pirotehnic. Prin negureala de după bubuială, am întrevăzut scheletul masiv şi lemnos al unei arce şi cred că l-am şi auzit (aud voci?) pe Noe care, scărpinându-se important în creştet, zicea ceva despre diluviul unei noi curăţiri globale.
Dar, aşa cum spun de fiecare dată, o spectacol se vede, nu se povesteşte.
Distribuţia spectacolului: Cristi Naum - Sorin, Irina Naum - D-na Casapu, Gabriela Ciolacu - D-na Boeru, Nelu Serghei - nea Fotea, Mihai Gălăţan- Valeriu, Nicoleta Lungu - crainica. Scenografia- Elena Orbocea, coregrafia - Oana-Lavinia Pisaroglu. Regia: Aurel Palade. Spectacolul este interzis minorilor sub 15 ani.
Lanţul apocaliptic al amintirilor
Petru ŢINCOCA
Am fost bucuros vara trecută, pentru că-i ştiam umorul straşnic, când Mihai Gălăţan mi-a cerut să scriu cuvinte despre cartea care era pe cale să o lanseze în timpul Festivalului de C’Arte Danubius. Ceea ce s-a şi petrecut, în curtea largă şi pavată a Casei „Avramide”.
Scriam atunci: „Volumul lui Mihai Gălăţan, «Scenarii», la cale mare de a fi unul comic, cu toate că e ticsit cu umor de calitate superioară, e în fapt o condică dramatică de sugestii de mântuire. Mai precis, salvări pe cale pur individuală.
După piesele înglobate, cartea e fragmentară. Ca atare, e dificil să găseşti «ceva» care să-i fie un fel de şiră a spinării; poate tocmai de aia, autorul a pus cele patru componente sub semnul scenariului. A ceva probabil, realizabil, nu şi implacabil.
În teatru, film sau operă, textele lui Gălăţan au aparent un sigur numitor comun: indicaţiile regizorale pentru ieşirea spre scara de apocalipsă. Sunt mai multe apocalipse laice cu sufleor.
Autorul se uită în jurul său şi pretutindeni vede pierzanie, avertizând cu mai multe studii de caz. Nu se pierde cu firea, consemnează cu minuţie în caietul său cu recomandări tehnice.
Mihai Gălăţan, actor în viaţa de toate zilele, e aici tot ce nu e în viaţa de toate zilele. Uneori e şi personaj, alteori e chiar toate personajele din scenariile sale. Are, însă, politeţea actoricească şi umană de a nu-l juca pe Dumnezeu, cum are decenţa de a nu fi sfătos. Are talentul de a fi aproape toate rolurile din carte, deci harul multiplu de a nu fi el însuşi.
În piesa de teatru «O simplă zi din viaţa la nişte oameni» (sic!), doi nătărăi aruncă în aer o navă rusească de croazieră, cu un nume imposibil de pronunţat aici, şi declanşează al III – lea Război Mondial. Ultimul. Cei doi nu sunt chiar tembeli: amândoi aud voci, primul ca „profet” care vede tot felul de „arătări”, al doilea ca schizofrenic. Sunt tot soiul de Sodome şi Gomore în jurul lor, multă spurcăciune, deci mântuirea prin pucioasă – bomba nucleară e o curăţare planetară binevenită. S-a ajuns la «capătu’ capătului», cum spune d-na Casapu, o tentativă de swinger”. Nu mă lepăd de niciun cuvânt.
Piesa a fost pusă-n scenă săptămâna trecută la Teatrul „Jean Bart”. Faţă de carte, scenariul prezintă două diferenţe: nava se numeşte „Bubliki”, iar în acţiune se află un personaj nou, nea Fotea.
Publicul este îmbiat pe scena improvizată pe scenă, servit cu tihnă, cafea şi ciubuc. Cortina e lăsată, actorii – cu spatele la sala goală. Ideea regizorului Aurel Palade implică publicul şi face ca ziua să fie la toţi oamenii, aşa – zicând după titlu.
Pe un fond sonor cum nu se poate mai nimerit, alcătuit din şlagăre româneşti de acum decenii bune (de exemplu, „Şi afară plouă, plouă...”, Marina Voica), Valeriu intră-n ţinută retro, cu ochelari cât juma de faţă, şi-ncepe să se tânguiască pe ritmurile din „Lanţul amintirilor”, cocoţat ţanţoş pe boxa pe care-i aplicat posterul cu îndrăgitul său Amitabh Bachchan.
Toate, absolut toate subiectele croşetate riguros de d-na Casapu şi d-na Boeru, o bârfă plenară, închegată şi săţioasă, nu iartă coroziv nici povestea babei orgiace, nici „desfiinţarea” „artistului” Valeriu, nici shoppingul prin card, testele antistres sau (cum naiba?) tumbele sexuale proprii. Întrucât reductibilă la sex, bârfa este închegată, indiferent de tema atacată. Irina Naum şi Gabriela Ciolacu sunt, prin jocul lor combinat, amuzante, sarcastice, curioase, grijulii... Într-un cuvânt, femei.
De altfel, în ciuda faptului că e „mozaicată” prin personalităţile fiecăruia, acţiunea e unitară, organică, aproape totul pendulând între... organe, fie că-i vorba de stomac sau de cele genitale. Cursa de la apetitul sexual la pofta de mâncare o face pitorescul nea Fotea, personaj care comite un monolog gastronomic aproape liniar; întrerupt doar de mărunte corvoade de serviciu, nea Fotea – bun de ilustrat un ghid culinar - „tufleşte” de zor la ciorba sa grecească. Un Nelu Serghei imperturbabil, liniştitor, constant.
De aceea, leguma fal(n)ică, morcovul, plus o ţeavă erectă de pistol, mâncare peste tot – de la caşcaval, pipotele şi inimile pentru mamaie şi zeama „à la grec” ş.a., nu formează scene disparate.
Gălăţan îşi face numărul muzical, de data aceasta unul multiplu şi extra – continental. Dacă Sorin e cursant yoghin, (Shri Mataji Nirmala Devi), ca slobod metis reieşit din Iisus şi Superman, care năzuieşte treapta superioară, „Karma Sutra” (sic!), Valeriu face recital cu „Mard taangewaala hoon main, Mard taangewaala yeh Mard taangewaala main hoon, Mard taangewaala mujhe dushman kya maarega mera dost hai uparwaala”. Parodie (excelentă găselniţă a regizorului!) după filmele western, înfruntarea dintre Sorin şi Valeriu – primul, ca suporter al lui Drahmedra, al doilea, fan pătimaş al lui Amitabh Bachchan, se lasă cu o încleştare corporală care-i provoacă doamnei Casapu dubii privind opţiunile sexuale ale celor doi. Pasiunea lui Gălăţan pentru Indii merge până acolo încât până şi afişul spectacolului este conceput prin imitaţie la alfabetul limbii hindi. În dansul executat cu măiestrie se află inspiraţia coregrafului Oana – Lavinia Pisaroglu.
„Vocea radio” (Nicoleta Lungu) e personaj în sine (poate glasul altei personalităţi altoite pe Valeriu – „Cum e să auzi voci?”), îi cere acestuia ba să scoată mâna din nas, ba să se ocupe de pacea din lume.
Multe, multe chichiţe comice, cum ar fi Berăria Bivolaru, securiştii împuţiţi, ziarul „Subiectiv”, swingeri de la Primărie, împănate cu „agramaticalisme” (că trebuie o referinţă manelistă) duc piesa pe sârma subţire dintre normal şi patologic. Este Sorin, pe hotarul acesta însăilat, un clarvăzător sau un bolnav psihic? Un profet în ţara lui, un Nostradamus indigen, ori un individ cu mintea împrăştiată? Cristi Naum reuşeşte aci un rol de excepţie, izbutind să fie grav într-un registru comic. Sau invers.
De ce este „O (simplă) zi din viaţa la nişte oameni?”. Răspunsul se desluşeşte în reţelele de socializare, unde oamenii – cu slăbiciuni, manii şi fantezii – sunt altceva decât par, acoperindu-şi cu pudoare intimităţile şi apărând fiecare în proiecţia sa; în acest context, explicaţia monocordă a lui Sorin – „Nu sunt sectant, sunt creştin ortodox”, „Nu sunt poponar, sunt creştin ortodox” – capătă, prin repetiţie, nuanţă de scuză. Lumea este pervertită, alterată.
Regizorul Aurel Palade – pe care managerul Teatrului „Jean Bart”, Ionuţ Paul Ştefan, numindu-l cu drag „regizorul de casă”, l-ar angaja de îndată ce schema ar permite postul de regizor – este din nou de laudă, fiindcă a lăsat actorilor libertatea de a-şi „customiza” (dacă ni se îngăduie) rolurile, deci a preschimba scenariul. Drept pentru care avem motiv serios să credem că jocul nu a necesitat multe didascalii.
Scenografia plăsmuită de Elena Orbocea este cu atât mai valoroasă cu cât decorul nu se schimbă; deci, atât pe scenă, cât şi dincolo de ea, se află tot ce trebuie, scenele fiind punctate doar prin variaţiuni de lumină; având în vedere complicaţiile de scenariu, reuşita este cu atât mai considerabilă.
Printre alte melodii de neuitat, „Adio, pică frunza!” (Savoy) ori „De ce te uiţi la mine...” (Angela Similea), care cadrează cu tot ce se joacă, mocneşte o conflagraţie, „ceva care să zguduie lumea”. (Fugind cu mintea în anii de dinainte de ’89 şi glumind, Mişu Gălăţan – scriind un text, scenarizându-l şi jucându-l - chiar ajunge la întreita condiţie de „proprietar, producător şi beneficiar”)
Lumea aceasta aparentă are nevoie de un tratament sever. La încheiere, publicul şade pe scenă, cortina se desface şi cei doi izbăvitori sunt proţăpiţi în mijlocul unui gros fum pirotehnic. Prin negureala de după bubuială, am întrevăzut scheletul masiv şi lemnos al unei arce şi cred că l-am şi auzit (aud voci?) pe Noe care, scărpinându-se important în creştet, zicea ceva despre diluviul unei noi curăţiri globale.
Dar, aşa cum spun de fiecare dată, o spectacol se vede, nu se povesteşte.
Distribuţia spectacolului: Cristi Naum - Sorin, Irina Naum - D-na Casapu, Gabriela Ciolacu - D-na Boeru, Nelu Serghei - nea Fotea, Mihai Gălăţan- Valeriu, Nicoleta Lungu - crainica. Scenografia- Elena Orbocea, coregrafia - Oana-Lavinia Pisaroglu. Regia: Aurel Palade. Spectacolul este interzis minorilor sub 15 ani.
Articol apărut pe prima pagină a ziarului "Obiectiv". Vezi AICI.
_____________________________________________________________________________________________
vrăjitorul din oz
după frank baum
REGIA NICOLAE POGHIRC
_____________________________________________________________________________________________
PREMIERA duminică, 11 ianuarie 2015
PREMIERA duminică, 11 ianuarie 2015
_____________________________________________________________________________________________
Copii, ştiaţi că iarna cea geroasă poate fi păcălită mai
uşor decât credeaţi? O să spuneţi că da, ştiaţi! Cu mănuşi şi ceai fierbinte.
Cu fular şi fes. Ei bine, Teatrul ”Jean Bart” Tulcea vă propune o alternativă. Şi
asta fiindcă gerul de afară poate fi decompensat prin căldura conţinută de
darul pe care vi-l oferim. Regizorul Nicolae POGHIRC, aflat la a treia
colaborare cu teatrul tulcean, a reuşit să reînvie primul basm modern american,
pe frumoasele noastre tărâmuri dunărene. Este vorba de ”Vrăjitorul din Oz”, de Frank
Baum. Premiera spectacolului va avea loc duminică, 11 ianuarie 2015, ora 18.00.
Scriitorul american Lyman Frank Baum s-a născut la 15 mai
1856, în Chittenango, New York, S.U.A. şi a fost crescut la o ferma din
Syracuse, New York.
În 1868 a fost înscris la Academia Militară Peekskill, fiind retras dupa 2 ani.
Tatăl său era un prosper om de afaceri care i-a dăruit fiului, în vârstă de
doar la 14 ani, o tipografie. A început să editeze propria revistă, The
Roselawn Home Journal, apoi The Empire si The Stamp Collector. S-a orientat
apoi spre creşterea păsărilor de curte şi a publicat revista The Poultry
Record.
Aproape de vârsta majoratului a devenit interesat de scenă, jucând Hamlet la
teatrul deţinut de tatăl său. În 1881, avea loc premiera spectacolului muzical
Maid of Arran, cu libretul şi muzica scrise de el, spectacol ce a impresionat
la vremea respectivă criticii.
S-a căsătorit în 1882 cu Maud Gage şi a avut 4 copii. În 1883 îl găsim
administrând propria firmă, Baum Castorine.
A debutat ca romancier în 1897, cu cartea pentru copii Mother Goose, apoi a
scris peste 60 de cărți, cele mai multe adresate celor mici. În 1899, apăreau
The Navy Alphabet, The Army Alphabet, The Songs of Father Goose. Adevăratul
succes îl cunoştea însă în 1900, când publica Wonderful Wizard of Oz, ilustrată
de W.W. Denslow, cea mai bine vandută carte pentru copii timp de 2 ani. A
adaptat povestea Vrajitorului din Oz pentru scenă, împreună cu regizorul Julian
Mitchell și au realizat pe Broadway un spectacol muzical care timp de 9 ani a
fost prezent în turnee. În 1901 a publicat Dot and Tot of Merryland. Cu
pseudonimul Edith Van Dyne, a publicat 24 de cărţi pentru fete, în seria numita
Aunt Jane's Nieces, iar cu pseudonimul Floyd Akers a publicat 6 cărţi pentru
băieţi. În seria de cărţi despre tărâmul din Oz a mai scris: The Marvelous
Land of Oz (1904), Queer, Vizitatorii din landul Minunatele din Oz (1905, benzi
desenate), Ozma of Oz (1907), Dorothy and the Wizard in Oz (1908), The Road to
Oz (1909) The Emerald City of Oz (1910), Patchwork Girl of Oz (1913), Little
Wizard Stories of Oz (1913), Tik-Tok of Oz (1914), The Scarecrow of Oz (1915),
Rinkitink in Oz (1916), The Lost Princess of Oz (1917), The Tin Woodman of Oz
(1918). Postum, au apărut The Magic of Oz (1919), Glinda of Oz (1920, The Royal
Book of Oz (1921).
A creat Oz Film Manufacturing Company, și a regizat și produs el însuși His
Majesty, the Scarecrow of Oz, The Last Egyptian. Printre ecranizările
ulterioare celebre se număra filmul mut din 1925 în care juca Oliver Hardy,
filmul muzical produs în 1939 de MGM, în care a jucat Judy Garland.
L. Frank Baum a murit la 06 mai 1919, la Hollywood, California.
Dorothy Gale
este o fetiţă de 12 ani care trăieşte într-o fermă din Kansas,
Când Dorothy
află de existenţa Marelui Vrăjitor din Oz care se afla în Oraşul de Smarald,
atunci ea se hotărăşte să-l caute pentru a-l ruga să o ajute să se întoarcă
acasă, la ferma din Kansas. Atunci când cei trei prieteni, pe care Dorothy i-a
întâlnit pe tărâmul Oz, află de puterile pe care le are acest vrăjitor, pornesc
la drum fără ezitare.
Călătoria pe care au iniţiat-o se dovedeşte a nu fi una foarte
uşoară, împreună încercând să scape de pericolele pe care le întâlnesc în calea
lor. După un drum lung şi extenuant, ei ajung la Marele Vrăjitor din Oz, dar
acesta nu e de acord să-i ajute pe cei patru atât de uşor, spunându-le că
pentru a le îndeplini dorinţele trebuie să treacă prin câteva încercări.
Distribuţia spectacolului:
Irina NAUM- Dorothy
Nicoleta LUNGU- Toto
Nelu SERGHEI - Omul de
Paie
Cristian NAUM - Omul de Tinichea
Mihai GĂLĂŢAN- Leul
Costel ZAMFIR-
Portarul/Regele Maimuţelor Înaripate/ Marele Vrăjitor din Oz
Gabriela CIOLACU -
Vrăjitoarea cea Bună
Ana Maria ŞTEFAN- Vrăjitoarea cea Rea/ mătuşa Em
Ionel
DURBALĂ - Unchiul Harry.
muzica: Dumitru LUPU
versuri: Carmen ALDEA
Coregrafia: Oana- Lavinia PISAROGLU
Scenografia: Daniel NAE
Regia: Nicolae POGHIRC
Nu-i aşa că veţi veni? Iupiii! Ştiam noi!
Articol apărut în ziarul OBIECTIV de Mihai GĂLĂȚAN
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu